luni, 1 octombrie 2012

Sighișoara

Aflați în drum spre inima Ardealului, cu Meridionalii lăsați în urmă încă de la ora 7 dimineața, ne stabilim ca obiectiv de etapă cetatea Sighișoarei, clasată de mult pe un loc fruntaș în lista noastră de localități turistice de neratat.
Trecem de Defileul Oltului și cum harta GPS-ului nu știe încă de centura Sibiului, activez copilotul și-l fac atent:
- Fată, cască ochii bine, să vedem din timp intrarea pe centură, că altfel, dacă intrăm în Sibiu, pierdem o oră!
Zis și făcut, la vreo trei kilometri după satul Veștem vedem intrarea pe centură, ne înscriem pe banda care trebuie și meeeergem cam 15 minute pe șoseaua ca-n palmă, cu Sibiul lăsat în stânga. Partea cu adevărat proastă este că, pe cât este centura de bună (cu circulație în regim de autostradă) pe atât de anostă este imaginea, panourile despărțitoare ale sensurilor fiind și foarte înalte și nelăsând să vezi absolut nimic din oraș (de pe banda respectivă), asta spre deosebire de bucata de autostradă A3 - Turda (Câmpia Turzii)-Gilău, despre care o să spun câteva cuvinte altădată.
Dar, cum spuneam, în 15 minute am și ajuns la ieșirea spre Mediaș. Ce vedem de aici încolo îmi confirmă ipoteza că toate drumurile din țară se află în lucrări, toate dodată, fără să se facă o minimă prioritizare în funcție de importanța economică, turistică sau de altă natură (excepție constituind însă toate drumurile care duc spre obiective turistice deosebite, aflate lângă civilizație - ex: Sarmizegetusa, Mormântul lui Mihai Viteazul - Turda, Râpa Roșie, Detunatele, Peștera Urșilor, Scărișoara etc.) . Fiecare Consiliu Județean sau Primărie stabilește cam pe ce să arunce banii în anul respectiv și mai ales căror firme.


Revenind la drumul nostru, acesta este distrus pe circa jumătate din distanța de la Sibiu la Mediaș, cealaltă jumătate se află în lucru, alternativ fiind blocat câte un sens de circulație, cu tot tacâmul: semne de ocolire,  semafoare, oameni cu palete verzi/roșii etc.












Din mers, soția reușește să facă o fotografie la una dintre bisericile întâlnite pe drum, din cele fortificate, cred că în localitatea Axinte Sever.


Nu mai rețin dacă înainte, dar cred că după Mediaș, am văzut câmpuri întinse de hamei, cu care a mea soție făcea pentru prima oară cunoștință, așa în starea sa naturală și nu în produsele caracteristice. A fost de altfel și singurul loc din zonă unde am întâlnit cultura respectivă.
Acum ani buni, într-o călătorie făcută în Ardeal, am văzut atât de multe câmpuri de hamei încât am crezut că românii nu mai beau altceva decât bere. Pe atunci, pe producătorii români de bere îi numărai pe degete. Acum, când nu mai sunt culturi de hamei, berea se produce în cantități industriale. Din ce? Din orz, bineînțeles, cu arome identic naturale.

Cultură de hamei


Deși aș fi vrut să oprim și în Mediaș, faptul că am pierdut o grămadă de timp până să ajungem în el ne-a determinat să trecem mai departe, spre Sighișoara, cu speranța că drumul se va îmbunătăți substanțial. Speranța a rămas neschimbată, la fel ca și drumul, aflat deasemenea în lucru.
Dar iată că am ajuns și în orașul cu pricina, cu 11 zile înainte de festivalul medieval consacrat și cu timp de colindat doar de câteva ore.
Ajungem pe strada Anton Pann și oprim într-o parcare cu plată. Mă uit de jur împrejur să văd de unde cumpăr bilet de parcare. Pe un panou scrie ceva de necesitatea cumpărării acestora/amenda în caz de neplată. La prima casă la care mă duc, o tanti din curte îmi spune că s-ar găsi inclusiv în punctele de comerț alimentar din zonă. E 9.30 dimineața și nu văd nici un magazin deschis (sau nu sunt magazine în zonă). Vis a vis de noi apare un autocar cu turiști germani, mă trag pe lângă ei să văd dacă cumva în clădirea lângă care a parcat autocarul găsesc bilete. Clădirea nu știu ce reprezintă, doar că într-un lateral al ei văd o ușă cu însemnele clasice: WC. Încuiată.
Încep să mă uit din nou în jur: drumul pe care am venit se desprinde pe două cărări, una spre oraș iar una spre dealul împădurit pe care e cetatea. Pe drumeagul pietruit respectiv văd o coșmelie de portar și o barieră pe cele 2 sensuri de mers. Clar ăla e accesul spre cetate.
Mă duc la ghereta portarului, un băiat extrem de simpatic, pe care îl întreb cum să procedez cu parcarea. Îmi spune că 12 lei ar fi suficient pentru toată ziua. Îl întreb dacă până la cetate se poate ajunge cu autoturismul și dacă acolo găsesc parcare. El îmi răspunde pozitiv la ambele. Plătesc 12 lei și spunându-i soției că putem ajunge până la cetate cu mașina plecăm din loc. Ajungem lângă portar:
- Dumneavoastră?
- Păi tocmai am plătit taxa de parcare acum 3 minute.
- Aaaa, da, dar ați plătit pentru parcarea de aici nu pentru cea din cetate.
- Păi aia cam cât e?
- 15 lei.
- Stai așa că îți mai dăm 3 lei.
Uitându-se spre bancheta din spate a mașinii noastre, unde fie-mea tocmai se trezise, spune: Hai lăsați, luați-i la fetiță o înghețată de ei.
Mulțumim frumos și mergem spre cetate, mai ales că nu aveam de gând să abuzăm de amabilitatea omului, fiind oricum contratimp.
Drumul în pantă cotește brusc spre dreapta și intrăm în cetate prin două seturi de porți duble.
Gata, am ajuns. Parcăm mașina aproape de piața mare a cetății și pornim pe jos.



Străduțele înguste, majoritatea în pantă, ne fascinează. Cutreierăm pe ele. Din loc în loc, în fața unor case vechi, comercianții și-au întins așa-zisele suveniruri. Cam 40% facute în România, poate chiar în zonă, restul kitsch made in China, personalizat pentru români.







Găsești la ei arme de lemn pentru copii, platouri de lemn pentru servit mâncăruri tradiționale, fântâni, și căsuțe de lemn în miniatură, ceasuri cu Dracula etc., toate semănând unele cu altele de parcă ar proveni din aceeași matriță (poate chiar așa e).






Într-un capăt de stradă spre deal vedem o chestie ca un tunel din scânduri. Ne apropiem și pe ea scrie: "Scara acoperită". După ceva documentație internet aflu că de fapt era scara utilizată de școlari către școala din deal.









Trecem prin ea și ajungem la școala spre care duce.










Acum Liceul Romano(Româno?)-German Joseph-Haltrich














Ceva mai sus de școală vedem și Biserica evanghelică "din deal", superbă și extrem de liniștită.
















Văzută de aici de sus, cetatea oferă o priveliște deosebită.










Coborând spre locul de unde am venit, virăm un pic dreapta și printr-o străduță cu 2 terase cochete ajungem la turnul Cositorarilor (sau Cositoarelor cum am vazut pe niște site-uri obscure). 


Frumos, nimic de zis, dar curtea de acces la el era "PROPRIETATE PRIVATĂ", după cum îmi aminteau mai multe panouri, așa că am șters-o repede de acolo, de frică să nu fie vreun proprietar mai șmecher și mai cu pușcă. Glumesc, dar nu prea mult.



Circa o oră ne-am tot plimbat prin cetate, făcând poze și patrulând pe străzi doar doar vom vedea și ceva cu specific medieval, altul decât clădirile.
Spre sfârșit, căutarea noastră a dat roade, în piața centrală vedem un băiat înzorzonat, bătând din tobă și anunțând ceva. Pe lângă el tot felul de atârnători.Tipul, îmbrăcat cam de adunătură, după cât mă pricep eu. Multicolor, dar nu asta era problema. Problema erau pantalonii largi, albaștrii, cam spre șalvari, de mătase luciasă sau satin, pe care cert nu i-ar fi purtat nici un anunțac/olăcar din ăsta medival. Încă o dovadă de kitsch. Ne ducem și noi să auzim ce zice, să nu murim proști. Spunând unor cetățeni (jumate români, jumate dracu știe ce că români nu erau) cum că ar fi din Sibiu și că e ghid zi de zi în Sighișoara. Ținându-ne după el ca și ceilalți aflăm teorii Roesleriene, cum că maghiarii ajungând aici în Ardeal și negăsind pe nimeni i-au chemat în ajutor pe sași să păzească granița de est. Uitând să precizeze faptul că acei sași erau de fapt Teutoni, membrii unui ordin militaro-religios puternic care în mod cert ar fi putut păzi granița mult mai bine decât bieții români/vlahi/olahi, slab organizați administrativ și peste care trecuseră toate hoardele migratoare, cu hunii în cap.
Văzând că în fapt autonomia teritorială s-a produs deja și cei care le-au dat drept de lucru ghizilor din cetate puțin le pasă de cum prezintă aceștia istoria (bănuiesc că directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național Mureș ori e de etnie maghiară ori îl doare în spate de ce are în ogradă) plecăm prin cetate pe cont propriu, făgăduindu-mi că mă voi documenta serios despre fiecare obiectiv în parte, din surse neutre, ceea ce am și făcut la revenirea acasă.



Revenind, arhitectura orașului m-a dat gata, aici îmbinându-se mai multe stiluri în vogă la momentul construcției. Influențele gotice târzii și clădirile în stil romanic, modificate la renovările ulterioare cu elemente noi, caracteristice altor stiluri, sunt absolut senzaționale. Unele dintre ele sunt renovate, altele au o patină groasă.






Aici mă refer la edificiile importante, întrucât construcțiile de tip casă de locuit m-au dezamăgit profund, nu ele cât actualii proprietari și cei care le-au aprobat tot felul de renovări bălțate și cu diverse materiale (aș putea face referire tot la D.C.P.C.N. Mureș).








Majoritatea celorlalte edificii importante se află tot în preajma Pieței Centrale, respectiv:

Turnul cu ceas
Clădirea Primăriei
Biserica romano-catolică Sf. Iosif

Turnul Cizmarilor
Biserica mănăstirii dominicane

Dincolo de toate răutățile pe care le-am spus, Sighișoara, și în special Cetatea, sunt obiective deosebit de frumoase, care nu pot fi ratate. Merită să le vedeți. 
O viață de om avem, haide să ne bucurăm privirea și cu ceva frumos, nu numai cu oribilitățile inepte ale televiziunilor.

P.S. Documentați-vă pe cont propriu și nu luați de bun tot ceea ce vă oferă spre informare anumiți oameni "de bine" mai înzorzonați.
P.P.S. Nici aici nu veți scăpa de legenda lui Dracula, întrucât în una din casele din cetate se presupune că s-a născut însuși Vlad Țepeș.

duminică, 23 septembrie 2012

Turda și împrejurimile (II)

După cum am promis în postul anterior, astăzi voi scrie câteva cuvinte despre celelalte obiective turistice din zona orașului Turda, acelea pe care am avut noi ocazia să le vizităm.

Plecând de la salină, traversăm din nou Turda spre Alba Iulia, cu gândul de a ajunge la mormântul lui Mihai Viteazul (după cum știți, doar trupul acestuia este oficial înmormântat acolo, capul aflându-se la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște), precum și la superbele Chei ale Turzii.
Trecem de un sens giratoriu și apoi, cum citisem pe internet, mergem pe sub bucata de autostradă A3 spre localitatea Mihai Viteazul. Aici o rog pe soție să fie atentă la semnele de pe margine care să ne îndrume spre Cheile Turzii, dar până acolo speram să trecem și pe la Mormânt.
După ce am traversat în grabă localitatea (și am descoperit că mormântul lui Mihai Viteazul nu este acolo) ajungem în sătucul Cheia de unde găsim un indicator spre Cheile Turzii. De aici drumul se schimbă și după ce trecem de un pod și pe lângă niște clădiri împrejmuite cu gard și cu multe indicatoare de „proprietate privată” și „trecerea oprită”, montate de o firmă probabil puternică în zonă, ajungem pe un asfalt bombardat de-a dreptul. De fapt nu e chiar asfalt, e o șosea de beton și asfalt, care dispare din loc în loc, lăsând în urmă găuri în care poți pierde lejer roțile mașinii. 
Pe drum doar mașini străine...adică cu cetățeni ai altor state europene. Merg încet, minunați probabil de cât de bine știu românii să-și valorifice potențialul turistic deosebit de care dispun. „Rușine” grecilor că pentru orice piatră lăsată în urmă de strămoșii lor știu să se organizeze în așa fel încât să taxeze turiștii care o privesc și, mai mult, aceștia din urmă să fie și mulțumiți că au văzut o gâlmă antică.
Soseaua se sfârșește pe un platou de pietriș unde este improvizată o parcare. Lângă parcare, mici întreprinzători particulari s-au gândit că poate turiștilor le este și foame, așa că au construit o căsuță de lemn din care se vinde, pe lângă altele, cozonaci secuiești (Kurtos Kolacs). 
De cum a văzut căsuța, de pe bancheta din spate a mașinii, fetița a început să vocifereze că îi e foame și că ar vrea altceva de mâncare, nu sendvișurile cu care eram pregătiți de acasă și care stăteau liniștite în lădița frigorifică din portbagaj.
Oprim mașina în parcare, soția și fata coboară să ia cozonac secuiesc, iar eu privesc de jur împrejur. Sunt 8 mașini de turiști (cu a noastră)...una, venită chiar după ce am ajuns noi, era din cele depășite pe drum. Toate au numere străine, Ungaria, Danemarca, Austria și una din Spania. Câteva au portbagaj superior tip Thule. Din una din ele cu 7 locuri se dau jos tot atâția ocupanți, 3 copii și 4 adulți, sporovăind în limba lor. Din cea de lângă noi coboară doi bătrâni de peste 60 de ani. El își schimbă încălțările comode cu bocanci de vară, semn că vor să străbată cheile. Bravo lor! Din păcate noi nu avem același gând, copilul este încă prea mic de așa ceva și obosește repede, iar taică-su are discopatie lombară și nu poate să o ducă în spate prea mult.
Observ că totuși drumul auto continuă pe lângă parcare coboarând spre un șir de construcții aflate chiar la intrarea în Chei.
Peisajul este de vis. Un vânticel ușor îndoaie iarba și mișcă frunzele puținilor copăcei din apropiere. Undeva în zonă este o turmă de oi...talăngile de la gâtul unora dintre ele se aud ritmic...sunetul bucolic nu este deloc deranjant. În preajma noastră sunt câțiva câini de stână foarte blânzi, în cautare de mîncare. Totuși nu vrem să riscăm și ne ținem departe. Unul dintre căței, mare cât un vițel, are legat de lanțul de la gât un băț gros care să-l împiedice să alerge.
Drept în fața parcării spre Chei se ridică un delușor încoronat cu niște pietre și câțiva arbuști.
Îl urcăm toți trei. De acolo orizontul se deschide și  apar Cheile Truzii în toată splendoarea lor. Peisajul îți taie răsuflarea. E greu să-l descrii. Rămânem pe vârful dealului circa 20 de minute fără să ne săturăm de privit. Eu umplu cardul aparatului cu fotografii. Pe drumeagul ce coboară pe lângă deal și continuă spre Chei văd o parte dintre turiștii străini aventurându-se. Între ei și cuplul de bătrâni.
Cu regret plecăm spre alte obiective. Poate într-o zi, când fata va crește, ne vom încumeta să parcurgem Cheile. Poate doar eu și soția, la vârsta turiștilor din mașina alăturată.


Traversăm la întoarcere localitățile Cheia și Mihai Viteazul și intrăm din nou în oraș, apoi, prin zona industrială, virăm pe strada Bogata (spre localitatea omonimă). Conform surselor de pe internet, pe aici se ajunge la mormântul domnitorului. Doar la ultima intersecție din oraș, până în zona industrială, văzusem un indicator turistic spre obiectivul vizat. De atunci...nimic. Drumul îngust și plin de gropi urcă pe lângă o livadă de pomi fructiferi. Când, deodată, văd un indicator spre stânga spre obeliscul ridicat în memoria domnitorului român.
Intrăm pe drumeagul respectiv, care ocolea livada, trecem de niște clădiri ale unei pepiniere de...nu știu ce... că nu am fost atent. După pepinieră văd o parcare mare...goală și părăginită lângă gardul prin care se face accesul către mormânt și mănăstire. Pe un panou scrie că pentru a asigura confortul viețuitorilor de la mănăstire să lăsăm mașina la intrare și să purtăm îmbrăcăminte adecvată. Drept pentru care o chinuiesc pe biata soție să-și ia pantalonii de trening peste cei scurți pe care îi purta. Nu uitați că erau 38-39 de grade.
Dar cu mașina lăsată în paragina aia de parcare nu sunt de acord. Mai ales că ar fi fost singura, iar din curtea complexului tocmai ieșise o altă mașină. Așa că intru cu ea cam 50 de metri pe aleile largi și betonate, fără nici un risc să stricăm ceva și ajungem la mormânt.
Lăsăm mașina pe o alee laterală și vizităm mormântul. Frumos îngrijit, curățel, cu o jerbă de flori destul de proaspete. Lângă, într-o curte ca a bisericilor fortificate, se află mănăstirea „Mihai Vodă”, care, zice-se, este copie după biserica omonimă ridicată în București de domnitor.
Nu pot să nu remarc că, începând cu anii `90, dar mai ales după 2000, peste tot prin țară s-au înmulțit mănăstirile, acaparând cam orice fărâmă de istorie românească și transferând-o în patrimoniu bisericesc. Nu am nimic de zis de mănăstirile și bisericile cu tradiție din România, adevărate lăcașe de cult și  reculegere, în care găsești monahi cu har Dumnezeiesc, însă, privesc cu neîncredere orice nouă apariție mănăstirească pe locuri unde înainte au fost unități militare sau alte obiective laice. Aici vorbesc în special de sudul țării de unde venim și unde o seamă de inadaptați social își găsesc locul în astfel de lăcașe, tot mai multe în ultima perioadă. Ba mai mult, în unele dintre ele, funcție de necesități financiare, au apărut minuni cu „icoane plângătoare” aducătoare de bieți bolnavi, cărora doctorii nu le-au dat prea mari șanse de viață și care, în disperarea lor, sunt dispuși să doneze bani pentru îmbogățirea unor escroci, pe care nimeni nu-i controlează, întrucât autoritățile laice nu au interes (Biserica fiind din toate timpurile un vehicul de propagandă electorală), iar cele ecleziastice își iau partea cu mult înainte de a începe circul, pe care de altfel îl și taxează pe toată durata. Sunt convins că vorbele mele sunt dureroase pentru adevărații credincioși însă și ei trebuie să înțeleagă că, mai ales după anul 2000, biserica a devenit o afacere profitabilă. (Clericilor deranjați de afirmațiile mele le recomand să studieze câteva cazuri de icoane plângătoare în județele Teleorman și Giurgiu, cam prin 2002-2004. Caracteristica multor situații în care icoanele „plâng” este chiar locul unde o fac - în sate uitate de lume și a căror populație e prea săracă să susțină noua biserică/mănăstire, așa că se apelează la „turism” spiritual.)
Să revenim, întrucât am divagat prea mult.
Mănăstirea cu pricina are curtea plină de materiale de construcții, deși funcționează, pe hârtie, încă din 2005. Biserica și una dintre aripi a mănăstirii sunt gata, se lucrează probabil la cea de-a doua și, deși este luni, în curte nu sunt decât doi muncitori. Deși s-a îmbrăcat cuviincios, soția nu vrea să intre în curtea mănăstirii, așa că intru singur și încep să fac poze. Unul din cei doi muncitori, spunând ceva în maghiară (ironia sorții) se retrage printr-o ușă de la parter, celălalt, se urcă pe o bicicletă și trece pe lângă noi spre ieșirea din curte. Mă uit la ceas, e ora 17, poate au terminat treaba.
E prea pustiu, nici măcar călugării nu se văd prin curte, or fi la slujba de vecernie sau la altă rugăciune comună.
Parcul din jurul obeliscului este pustiu, imaginea este dezolantă. Plecăm cu regret...încă un obiectiv turistic important al României și de ce nu al Europei, a cărei istorii a influențat-o și Mihai Viteazul pe durata vieții lui, sfârșeste la capătul unui drum neștiut și nepromovat de nimeni. Rușine români!!!





Ca să îmi revin, îi propun soției să vizităm și ruinele castrului roman Potaissa, construit de Legiunea a V-a Macedonica dar care a fost utilizat și după retragerea acesteia în 274 d.H. (fiind cel mai mare castru cu utilizare îndelungată din România - nu puteam să-l ratez :D) pe care GPS-ul mi-l arată în vestul orașului.

Ea, sub impresia imaginilor de la Sarmizegetusa Regia (la care am fost în 2009) și poate chiar a celor de la castrul Arutela (pe Olt, mai sus de Căciulata - vizitat în 2007 și urmeaza o vizită scurtă și în octombrie a.c.) aprobă plimbarea până acolo.
Stabilesc pe GPS intrarea pe strada Potaissa...mergem pe strada respectivă, blocată alternativ pe câte unul din sensuri de maldăre de nisip și materiale de construcții.
De odată, strada se înfundă și singura posibilitate care îmi apare ar fi undeva spre stânga pe un drum de pământ. Ca să nu risc, deschid geamul mașinii și o întreb pe o doamnă de vârsta a treia dacă pot ajunge pe acolo spre cetate. Dânsa încuviințează mirată de interesul nostru pentru pietroaie și ne spune că la capătul drumului o să ieșim în câmp și va trebui să virăm stânga. De acolo ne recomandă să mai întrebăm.
Ieșim în câmp, facem stânga, pe drepta e câmpul cu fânețe și terenuri cultivate, pe stânga sunt case. În fața lor copii și bătrâni privesc mirați la mașina noastră. În spate se ridică praful, oricât de încet am merge. Mergem ce mergem și simțim nevoia se ne mai orientăm puțin. GPS-ul nu știe unde suntem. Noroc cu un nene de pe marginea drumului pe care îl abordăm.
- No unde vreți să mergeți? 
- La cetate...la castru, zic eu.
- Aaaa, la ruine?! Apoi mergeți drept pe lângă case și pe urmă pe lângă livada ceea și o să vedeți.
- Mulțumim frumos!
- Da` de unde sunteți?
- Ehei, de departe, din sudul țării.
- Mmmmhhmm!
Mergem pe lângă livadă, pe un drum de pământ. Iarba de pe drum nu prea a lăsăt loc șleaurilor, dar praful se ridică oricum.
Ajungem la castru. Consoarta coboară și privește dezamăgită peste câmp.
- Ce sunt pietroaiele astea măh?
- Păi castrul legiunii a V-a Macedonica, cel mai mare castru de legiune care a rezistat după retragerea aureliană.
- Îhîmm! Tare îngrijit mai e! Ia uite-te mami unde ne-a dus tac-tu!
Prin tufișurile din preajma cetății se aud șopârle și alte vietăți fâșâind.
Soția și fata se  retrag strategic spre mașină.
Numai eu rămân cocoțat pe zidurile de circa 50-70 cm înălțime ale castrului, încântat nevoie mare.


Cu aparatul în mână fac poze din toate direcțiile.
Seara se lasă încet peste livadă și castru. Mă hotărăsc că este timpul să plecăm spre gazdele din Turda.

Mă întorc la mașină. Pornim. Din drumul de pământ ajungem la altul de pietriș. Bunuț chiar.
GPS-ul îmi arată că suntem aproape de o șosea mai importantă...strada Traian.
OK...intru frumos pe strada Cetatea Romană și fac dreapta pe str. Pictor Theodor Aman.
Ulița în pantă, dar scurtă, îmi arată repede ieșirea spre Str. Traian. Deodată mă îngălbenesc. Pe mijlocul străzii e un șanț adânc de torent.
Analizez situația: în spate e cam greu de urcat în marșarier, în față ar mai fi puțin până în stradă, în lateral sunt unele case care nici nu au poartă mare, deci nu au intrat în curtea lor niciodată utilaje mari, nicicum autoturisme.

Mă sperii din nou. Ce-o fi o fi!!!
Îi dau înainte...viteza a I-a, frâna apăsată...ambreiajul apăsat...ușor, ușor, piatră cu piatră, coborâm. Mașina alunecă de pe un pietroi mai mare și de dedesubt se aude un zgomot de fier scrâșnit. Aici pricepe și soția intensitatea momentului și întreabă retoric: cât ne va costa platforma de tractare și ce-o să facem noi toată vacanța, că doar era prima zi de călătorie. Râzând strâmb, îi spun să se liniștească, că avem poliță Casco care acoperă transportul cu platforma și continui încet drumul. Încă un scrâșnet și ieșim la stradă.
HUUUUU!!!!! exclamăm la unison, am scăpat.
- Oprește și uită-te sub ea, spune a mea soție traumatizată.
Mă uit, nu văd mare lucru, dar cel mai important nu curge nimic. Mă gândesc să mă uit mai târziu să văd dacă s-a răzgândit vreo componentă a mașinii.
- Gata, mi-a ajuns, hai să mergem să ne cazăm! spune pasagerul din dreapta.
Încuviințez cu glas încet și începem să traversăm din nou orașul spre strada Tunel, pe care se află gazda noastră (http://www.turistinfo.ro/turda/cazare-turda/casa_nobilium-c67624.html), la nici 200 de metri de intrarea veche în salină, adică cea pe care nu am utilizat-o noi, dar care este recomandată celor care vin pentru tratament (fiind cea mai aproape de Staționarul Ghizela - sala de tratament) și în special celor cu afecțiuni motorii.
Fără nici o intenție de a le face reclamă, gazdele noastre, secui/maghiari adevărați, băiatul (ghid în Salina Turda) și părinții săi, s-au purtat cu noi extrem de frumos, iar camera pe care ne-au pus-o la dispoziție (rezervată prin turistinfo.ro cu circa 1 săptămână înainte) fiind extrem de curată și cochetă. Și celelalte spații publice erau amenajate cu mult bun gust, bucătăria având cam tot ce trebuie pentru ca turiștii să-și pregătească hrana.
Căsuța lor (cu o parte aflată încă în construcție) oferea spre spatele curții o grădiniță superbă, mică dar frumos îngrijită. Deși obosiți după drumul de aproape 15 ore din sudul țării până la Turda (cu opriri în Sighișoara și apoi la toate obiectivele descrise mai sus și în episodul trecut), facem câte un duș și ieșim în curticica din spatele garajului. Iarba e proaspăt udată de Arpy, gazda noastră, care acum este plecat cu treabă în alte părți. Stăm la o masă iar fetița se întinde pe un șezlong. S-a răcorit afară și berea ne face somn. Așa că intrăm în cameră să ne odihnim. Mâine ne așteaptă o nouă zi. Plecăm din Turda spre Băile Felix.
Dar despre această călătorie (așa cum spunea și Corenelia Rădulescu la Teleenciclopedia) într-un episod viitor.






P.S. Cu regret vă spun că am ratat obiective turistice ale zonei pe care cu altă ocazie nu le voi mai ocoli și dintre care amintesc doar Cheile Turenilor, Cetatea Trascăului, Băile Sărate și Grădina Zoologică din Turda, ultimile două chiar nu știu în ce stare se găsesc (din câte am auzit Gradina Zoologică urma să fie amenajată pentru habitatele carnivorelor mari).

luni, 17 septembrie 2012

Turda și împrejurimile (I)

Anul acesta marea a cam fost sărită din planul nostru de vacanță, ajungând pe plajă doar într-un singur weekend, cel care a fost punct de plecare pentru aventura de la Adamclisi, așa că, pe la începutul lunii iulie, am vrut să contrabalansăm lipsa unei vacanțe mai îndelungate la apă sărată printr-un minicircuit al țării, plecând din sud și trecând prin Râmnicu Vâlcea - Sibiu - Mediaș - Sighișoara - Turda - Oradea - Băile Felix - Orșova, din ultima localitate plecând direct spre casă.
Astăzi îmi voi aminti pentru voi vizita noastră la obiectivele turistice din Turda și împrejurimile sale.

După cum bănuiți, principala noastră țintă în Turda a fost salina de la marginea orașului.
Proaspăt renovată în 2011 și cu un design al intrării de-a dreptul futurist, aceasta atrage foarte multă lume, mai greu e însă de ajuns la ea. Asta pentru că orașul Turda, cel puțin în iulie 2012 când am fost noi, arăta ca după bombardament. Nu am văzut nici măcar o stradă secundară în firea ei, pe majoritatea cică se lucra, adică puteai să vezi din loc în loc zone împrejmuite cu panouri și tăblițe de avertizare "drum în lucru” sau maldăre de nisip, ici colo câte un utilaj și cam atât...nici picior de muncitor. Mda...am zis că poate așa e lunea în zonă.
Ca o paranteză, venind din sud, unde procentul etniei conlocuitoare (mai degrabă înlocuitoare) este covârșitor, cu un real statut de principală minoritate etnică și lingvistică din România (contrar rezultatelor oficiale ale recensămintelor), am fost uimit să văd că și în Turda lucrurile sunt la fel. Peste tot pălării negre cu boruri largi, aspect care conferă orașului un caracter multietnic - iar după cum am văzut și auzit pe străzi, românii și romii au o reprezentare oarecum egală, la cele două etnii adăugându-se secuii/maghiarii, cam spre 10-15%.
Dar să revenim la salină. Cum ajungem în Turda (dinspre Câmpia Turzii) începem să căutăm din ochi panourile de orientare a turiștilor spre salină. Le știți: acelea cu scris alb pe fond maro. Deși nu foarte multe, acestea sunt bine poziționate și își fac treaba, însă senzația pe care am avut-o a fost că ne-au îndrumat pe calea cea mai lungă, întrucât a durat ceva  până am ajuns în marginea de oraș de unde pornea șoseaua spre salină.
De aici, șoseaua urcă în rampă prin curbe dese până când ajunge pe un fel de platou în vârful dealului respectiv, de unde perpectiva se deschide largă, iar drumul se bifurcă: stânga Ștrandul Durău-Valea Sărată,  iar dreapta (de fapt înainte) intrarea în salina. Să nu uit, intrarea în salină se poate face și pe la poalele dealului, în oraș, pe strada Salinelor, drept în capătul străzii Tunel, însă aceasta se recomandă în special pacienților cu afecțiuni locomotorii și nu este nici pe departe la fel de spectaculoasă ca cea din zona lacurilor sătrate.
Oau!!!...intrarea e întradevăr impresionantă, foarte modernă și flancată de o parcare generoasă. Pe marginea parcării sunt așezate tonete cu comercianți de așa zise suveniruri, dintre care doar foarte puține originale, majoritatea chinezisme vândute ca manufacturi tradiționale. Recunosc, de la adevărații artizani pe care îi găsești chiar și acolo poți achiziționa adevărate bijuterii tradiționale. Noi luăm doar un magnet de frigider cu orașul Turda (exista și varianta identică pentru turiștii maghiari: cu inscripția Torda).

Intrăm. Plătim câte 15 lei de căciulă - noi adulții - și încă 8 pentru fetiță. Sperăm să nu regretăm banii ca la Slănic Prahova. Coborâm pe un fel de scară până ajungem pe un tunel de sare lung, care, în partea cealaltă, conduce spre intrarea din oraș.


Trecem pe lângă o minigrotă în care se află un altar din sare, apoi (posibil să fie în ordine inversă) o încăpere mică cu un utilaj de lemn, folosit cândva la extracția sării, numit crivac (chiar așa se și numește grota - Sala Crivacului) și ajungem în zona de coborâre în mină, un singur nivel pe scări abrupte de lem și am ajuns...ba nu, de fapt am ajuns la o pasarelă de lemn care înconjoară mina și din care se face accesul la scările descendente (pe ambele laturi mici ale sălii) și...TEROARE...la liftul panoramic din sticlă. Mă uit de pe pasarelă direct în jos, la sala mare a grotei...amețesc repede și mă retrag livid.
Privire spre hău




Soția se întreabă cu voce tare cam câte etaje ar fi până jos, semn că deja se gândește la o variantă de rezervă. Vedem scările de lemn abrupte ca și cea pe care am coborât până aici, foarte incomode. Încet, încet mergem spre lift, turiștii, cam vreo 10 odată cu noi, se înghesuie spre ușa de sticlă a liftului. Noi între ei. Pleacă un lift cu turiști. Ajungem și noi pe platforma de metal de lângă lift. Platforma vibrează și prin micile spații dintre ea și pasarela de lemn se văde direct pe fundul primului nivel vizitabil al grotei - Mina Rudolf. Picioarele au început să-mi tremure odată cu platforma, soția nu mai zice nimic, doar fetița aștepta entuziasmată liftul. Profit de întârzierea liftului ca să propun cu glas încet să mergem pe scări. Hai! zise mult prea repede consoarta, dovadă că tremuriciul o ajunsese și pe ea. Trecem printre turiștii mirați de brusca noastră renunțare la priveliștea panoramică pe care o oferă liftul de sticlă.
Ajungem la scări, pline de sare adusă de încălțările turiștilor sau desprinsă din pereți.
Coborâm...scările sunt foarte abrupte și este nevoie să o țin pe fată de mână. Nu avem loc doi pe aceeași treaptă, nici măcar eu și copilul. Așa că ea este în față iar eu cumva deasupra ei cocoșat, pe treapta superioară, tinând-o cu o mână ridicată drept în sus. La proape fiecare nivel din cele 13 cât au scările întâlnim alți turiști care urcă,  probabil la fel de curajoși ca și noi sau doar dornici de mișcare. Ne așteptăm unii pe alții.
Jos priveliștea se schimbă și...brusc...ajungi în altă lume. Începem să simțim frigul, deși ne-am echipat încă de la suprafață cu haine ceva mai groase. Temperatura în mină este de 10-12 grade Celsius și ne obișnuim destul de repede cu ea, devenind chiar plăcută. Mai ales că la suprafață este o zi caniculară cu 38 de grade (noi fiind fugiți din sud, unde temperatura în acea zi ajunsese la 41-42 de grade...la umbră). De la scări, pantalonii mei s-au umplut de sare pe partea din spate până aproape de genunchi, dar se scutură ușor.
Tavanul cu neoane și stalactite
și cabinele caruselului
Începem să privim în jur. E minunat. Te tavanul minei atârnă neoane puternice, distribuite uniform, dar și stalactite subțiri de sare. Pereții sunt la fel de luminați. Chiar cum coborâm, pe partea opusă liftului, ajungem la un amfiteatru de lemn, în care, dat fiind acustica salinei, sigur s-au ținut ceva cântări. Poate servi la fel de bine și unor prezentări cinematografice.
Mai departe, pe stânga se întind terenurile de joacă, întâi topogane, apoi săli de bowling, minigolf etc. Pe dreapta e o roată-carusel ruptă parcă din parcurile de distracții, de care atârnă mai multe cabine închise. 
E goală, nu sunt clienți pentru ea, spre deosebire de locurile de joacă pline ochi.




Cascada de sare
Ajungem în zona liftului. De jos parcă e simplu să ne uităm la el cum urcă și coboară.
Un pic în lateral, de pe o estradă de lemn, se vede o altă grotă care parcă pornește direct dintr-o gaură din plafon, prin care s-a scurs de-a lungul anilor apă cu sare. 
Este mina Terezia, iar zona de care spuneam se numește chiar ”cascada de sare”.








Privind în jos vedem mina în toată splendoarea ei: platforme de lemn cu diverse construcții ornamentale stau grupate pe o insulă în mijlocul unui lac cu apă sărată, peste care, până la ele, traversează un pod, de asemenea de lemn.
De jur împrejurul sălii, pe lac, plutesc bărci cu 2-3 pasageri vâslind încet. Peisajul luminat de neoane e mirific.
Mina Terezia și lacul cu apă sărată
Ne hotărâm să ajungem și noi la nivelul lacului. Sunt din nou două variante, din care una reprezentată de un lift pentru 5-6 pasageri, dar la care așteptau deja prea mulți turiști. Alegem ce-a de-a doua variantă: scările, la fel de multe și de înguste ca și primele. Pe ele sunt ceva mai mulți turiști. 
Cum ajungem jos, traversăm podul de lemn și ajungem în zona insulei de sare. De sus cad picături de apă sărată care pătează hainele închise la culoare. O parte din zonele de promenadă pe pasarelele de lemn sunt închise cu lanț. Cred că deja trebuie renovate. Pe celelalte...lume multă. Care mai de care să-și facă fotografii pe lângă structurile de lemn. Și noi printre ei.

După ce  mai batem o dată pasarelele de lemn ne pregătim să ieșim. Traversăm din nou podul și la capătul lui vedem o gașcă de vreo 12-15 femei și bărbați cam de 40-45 de ani cu căști roșii de protecție pe cap și care vorbeau doar limba lui Shakespeare. Mă gândesc că poate sunt ceva speologi din vest. O tanti mai îndrăzneață din grup, văzând că am un aparat foto în mână, mă abordează cu ceva semne cum că ar vrea să le fac o fotografie cu aparatul lor. După ce le satisfac dorința, mă alătur familiei, deja așezată la coada de la lift.
Atunci văd chiar în zona de intrare pe pod niște lăzi în care se găsesc 10-20 de căști de protecție și pe care trona un mesaj cât toate zilele, ceva de genul ”Accesul în mina Terezia se face doar cu echipament de protecție adecvat...bla..bla..”
Deși recunosc că am fost în culpă, trecând pe lângă lăzile respective fără să le vedem, la fel cum nu am văzut nici avertismentul extrem de vizibil, se pare că nu am fost singurii. În afară de grupul străinilor susmenționat, nici un alt turist din cei peste 70 aflați la acel nivel nu purtau cască.
Ajungem să intrăm în lift. Mă uit la  eticheta pe care scrie data reviziei liftului: e depășită de mult. Nu-i spun nimic consoartei, nu vreau s-o sperii. Urcăm cu liftul închis până la nivelul minei Rudolf. Aici ținem un mic consiliu de familie.
- Hai măi omule să urcăm cu liftul, nu te uiți dacă ți-e frică, zice soția deja mai curajoasă uitându-se la lift de jos..
- Haide tati, că eu vreau, spune și fetița. Nici nu mă îndoiam că vrea. Copilul ar fi vrut să și coborâm, dar noi....
Mă uit către scări...nu sunt chiar obosit....aș putea să urc. Până la urmă mă hotărăsc să merg și eu cu liftul.  Hmmm...senzații tari, adrenalină. Ajungem în preajma lui. Mă uit la data reviziei. Ăsta e în termen...mă liniștesc. Puhoiul din spate e mai des decât la coborâre. Mi-ar fi greu să mă ma retrag acum, e dificil să mai ieși dintre ei.
Liftul panoramic
Vine și liftul nostru. Ne înghesuim în el: femei, copii și cu mine - singurul bărbat. Mă proptesc zdravăn cu spatele spre geam și cu fața spre soție, care din curajoasă ce era a început brusc să studieze un panou opac. Lângă mine fetița își strivește fața de plazul transparent exclamând mereu: Oau!!!Oauu!!Uite-te tati! Ce frumos e!.
Mă las păcălit și arunc o privire, întâi cu coada ochiului și apoi peste umăr. Încerc să mă uit la același nivel cu liftul. Într-adevăr priveliștea este remarcabilă. Luminile din grotă fac tot farmecul. Reușesc să arunc și o privire spre fundul grotei și nu mai pare așa de îndepărtat. Ajungem sus...liftul se oprește și o zbughim rapid afară din el.
Răsuflăm ușurați, am scăpat și de asta și am văzut și ceva deosebit.
Mda...a meritat banii, chiar dacă, după abia un an de la reinaugurare, mai multe dintre structuri au fost deja afectate de condițiile de umezeală, apa sărată care pică din tavan, dar și de nelipsitele mesaje scrise cu pixul, markerul sau încrustate cu cuțitul în lemnul acestora: ”Gheorghe+Maria=Love”, altele de același gen sau chiar mai dăochiate. 
Nu e vina administratorilor salinei, e vina noastră a tuturor că nu atragem atenția nesimțiților, atunci când îi vedem, să nu mai murdărească cu personalitatea lor obiective turistice care nu le aparțin.
Ieșim din salină...și.ne pregătim să mai vizităm și alte obiective palnificate în singura zi pe care am alocat-o    zonei dinprejurul orașului Turda. Mai sunt câteva ore până se înnoptează și trebuie să le vizităm în ritm alert, înainte să vină vremea să ne ducem la gazda din Turda, la care, din timp, am rezervat o cameră.

Dar despre celelalte obiective ale zonei, vizitate de noi (Cheile Turzii, Mormântul lui Mihai Viteazul și castrul  roman Potaissa), precum și despre gazdele la care am înoptat, secui adevărați dar foarte primitori și cu mult bun simț, vă voi povesti în episodul viitor.

marți, 11 septembrie 2012

Lungul drum până la (dar mai ales de la) Adamclisi


Sfârșit de vară 2012. Cald încă, fără nici o urmă de ploaie. E duminică și noi ne întoarcem de la mare, de la Neptun.
-       Hai să nu mai mergem pe drumul obișnuit, zic eu, trecem pe la Adamclisi și apoi ieșim direct la Cernavodă. - Păi cam ce e de vazut la Adamclisi? întreabă soața mea...păi monumentul și cetatea romană, zic. - Atât? spune ea fără tragere de inimă, iar vedem un zid de piatră de juma` de metru ca la Potaissa și un monument de 2 metri înălțime?
-       Haide...o să-ți placă...te rooog! - Bine, dar e ora 12, până pe la 4 ajungem în București la Vitantis Mall? că vreau să-i mai iau copilului ceva de îmbrăcat, că doar începe primul an de școală .
-       Siiiguuur! De la Adamclisi am văzut pe GPS-ul de la telefon o scurtătură și ieșim mai repede la Cernavodă.
Fără să-mi fac nicio grijă, pornesc din Neptun vijelios, ies pe drumul Constanța-Mangalia și la intrare în 23 August fac stângă către Pecineaga. Până aici e bine...deschid GPS-ul telefonului (că GPS-ul normal îl aveam împrumutat de finii noștrii  - pecați în vacanță ceva mai la deal, la Olimp) și fixez ținta...Adamclisi.
Și plecăm...trecem de Pecineaga și mergem spre Azamcea...când, deodată, la vreo 3 km., șoseaua ca-n palmă dispare și în locul ei rămâne una bucată drum decopertat, plan dar plin de pietriș. Cu pietrele scrâșnind sub roți și bătând constant pe sub scut și podele mergem mai departe.
 – Sper că nu mai e mult așa că ajungem poimarți, cu viteza a doua, zice soția.
 – Eeee, n-are cum să mai fie mult că doar a scris pe piatra kilometrică că mai sunt doar 8 km, spun eu oarecum îngrijorat.
Doar ce trecem de un pod dispus în șicană că ajungem din urmă un tractor, prăfos până la Dumnezeu, mergând civilizat pe mijlocul drumului, că doar eram în câmp la liziera unei păduri. Cu puțin efort și claxoane reușesc să-l depășesc și...deodată consoarta exclamă: UITE ȘOSEAUA!!!! Ușurat mă uit unde îmi arată ea și ce văd? munți întregi de bucăți de asfalt decopertat și depozitat pe marginea drumului, iar, puțin mai încolo, o droaie de utilaje staționate...doar era duminică și Doamne Doamne a zis ca oamenii, dar mai ales românii, să se odihnească.
În sfârșit, după cei  11 km dintre cele două localități, trecem de Azamcea și...după...de Topraisar, Mereni, Osmancea, Ciobănița și Cobadin. De acolo intrăm pe drum național (DN3) spre Adamclisi, pe marginea căruia se înșiră o mulțime de nuci, pe kilometrii buni, mai mulți decât am văzut pe orice alt drum pe care am circulat până acum. Bineînțeles, fiind sezonul de cules, pe marginea drumului erau oprite multe, mult prea multe mașini, chiar Dacia papuc, pe lângă care, oameni de bine, cu ciomege vânjoase, scuturau distructiv bieții copaci. Mai mult, din sută în sută de metri, puradei oacheși ieșeau pe jumătate benzii în șosea ca să ne facă semn de oprire, arătând totodată mici săculeți aflați la picioarele lor, plini bineînțeles cu nuci, cantitate pe care, într-un ritm ceva mai de puturos, o adunai singur cam în 10 minute, dat fiind bogăția pomilor. Așa că nu am fost interesați nici măcar de preț.
În cale ne apare un SUV rulând tacticos cu 40 km./h. Numere de Olanda. Depășim, ne uităm în mașina respectivă: doi moși și două babe (scuze, cetățeni olandezi de vârsta a treia). Cunoscând interesul românilor de a vizita obiective istorice în țara lor (de care ne-am convins  în peste 5 ani de călătorit prin toate colțurile țării) am afirmat sus și tare: ăștia clar tot la Adamclisi merg!!! Mai vedem.
După ce trecem prin Viișoara, Pietreni și Deleni ajungem în sfârșit la Adamclisi. Chiar înainte de intrare văd un semn la dreapta...Cernavodă și Abrud.- Na pe naiba că ajunserăm și în Apuseni, zic în glumă. După semn, la nici o sută de metrii văd altul: dreapta spre Monumentul și complexul arheologic Adamclisi. Buuun! Asta este, zic. După ce mergem câteva minute pe un fel de bulevard ceaușist, cu benzi bine delimitate de scuaruri cu verdeață și garduri și la fel de pustii ca-n 1980, ajungem la o poartă, în spatele căreia, ceva mai departe, se vedea monumentul.
Pe lângă intrare, ceva utilaje abandonate, câteva maldăre de nisip, semne clare că se lucrează ceva...plus un panou din tablă cu...bla..bla, proiect european..bla..bla..firma..bla..culturii. Parchez. Alte 3 mașini parcate, doar una de români. Ieșim din mașină, trecem de poartă. Apare un nene, pe la 40 de ani, în uniformă de paznic. Din atitudinea lui citim că, deși întreaga curte a complexului era în pline lucrări de ceva, iar monumentul era blindat de schele, urmează să plătim ca să-l vedem mai de aproape. Nu e mult: 7 lei de adult. Copilul fiind micuț (6 ani) nu e pus la plată. Intrăm, drept în cale e monumentul, cum ziceam, maimuțoiul din capul monumentului nu se vede de lemnele care îl înconjoară. 

Ne învâtrim, facem poze, ne plictisim. - Hai mai departe! - Ce mai vedem? - Păi mormântul tumular. Uite că e semn spre el. Mergem după semn. Cărarea ne scoate din curticica monumentului, delimitată de niște garduri betonate, către un câmp limitrof. De la gard se vede un delușor.
–Ala e? întreabă soția.
– Cred...da, uite un panou pe care scrie ceva. Eu înainte, fata rămâne în urmă și culege păpădii de pe câmp, maică-sa o păzește. Eu sus pe tumul, fac poze...gropan mare în mijlocul tumulului plin de pietroaie cioplite și înconjurate de iarbă. 

Înțeleg, cercetarea arheologică s-a făcut în anii naționalismului românesc și a fost abandonată, din varii motive, după ce ne-am democratizat.
Nu e singurul obiectiv la care s-a întâmplat asta, dar poate mă înșel și lucrurile nu stau așa. Uite! mă înbărbătez singur, acum s-au apucat să modernizeze situ-ul, fac nu-ș`ce dracu cu niște pietre pe lângă el. Mă întorc, mă lămuresc. Se fac niște poteci din pietre undeva în lateralul monumentului, urmează să aducă băncuțe și să planteze ierburi și flori.
Oaaaau, era ceea ce îi lipsea monumentului, oameni care să vină în părculeț și să se reculeagă privindu-l cum zace înconjurat de schele.
NUUU, zic, e doar un gând răutăcios, de fapt lucrările principale sunt alea de pe schele, o să mă conving eu peste...ani, când voi mai veni...dacă voi mai veni.

- Haide, plecăm? mă întreabă fetele. - Doar o clipă: să vizitez un alt obiectiv. Obiectiv semnalat cu aceleași tăblițe ca și mormântul tumular și care era într-o anexă părăginită. Minune...ungherul gentlemenilor dispunea de apă curentă, dintr-o cisternă care continua seria agregatelor de construcții aflate în preajma edificiului.
Ne întoarcem în parcare, apare și SUV-ul de mai devreme. Bătrânii se dovedesc doi olandezi și doi români. Perechi trecute de 60 de ani. Cu un fel de cățel scămos la care latră toți maidanezii din preajmă. Am avut dreptate, turismul din România nu e făcut pentru români, mai ales pentru cei tineri.
Plecăm. Renunțăm la a vizita și cetatea, aflată în celălat capăt al localității și, uitându-mă pe mizeria de GPS a telefonului văd un drum spre Cernavodă chiar pe lângă intrarea spre monument din drumul național. Brusc îmi aduc aminte, era drumul spre Abrud care îl văzusem la venire. OK. Ne întoarcem pe drum, intrăm pe el și...surpriză, drum de piatră. Poate e așa doar puțin, zicem noi. După un kilometru la fel ne depășește un nene cu un papuc carosat ridicând praful în urma lui. E clar, e drum circulat. Sau nu. Dar de asta ne convingem după încă vreo 3 km. printr-o pădure.  Sigur nu mai e mult...8 km cu totul de la Adamclisi până la Abrud.
-       Pe ca naiba drum ai intrat mă? întreabă consoarta nervoasă.
-    Pe ăla care mi l-a arătat GPS-ul, dar am crezut că se face bun, ca ăla dintre Pecineaga și Azamcea, ai văzut ca la un moment dat am ajuns la șosea, încerc eu.
În gând s-au înmulțit semnele de întrebare privind cât de bine deosebește GPS-ul meu drumurile județene de cele comunale. Prevăzător, dar prea încrezător în tehnologie, aveam și o hartă în torpedou. O deschid...surpriză - Drumul Comunal 54. Mă uit, cam 4 km. până la următorul sat – Hațeg (sic), respectiv încă vreo 9 până la Rasova, după care, uraaaaa!!!! Drum județean. Cu gândul că deja am parcurs aproape o jumătate din drum îi dau înainte: n-are cum să fie mai rău.
M-am înșelat, bineînțeles. Intrăm în Abrud. Ne hlizim pe lângă indicatorul de intrare în localitate, îl pozăm... o să-l postăm pe facebook la mișto, sa vadă lumea că și anul asta am ajuns în Apuseni.
Apoi șocul...uimiți ne uităm la peisaje ca-n Irlanda...garduri de pietre puse unele peste altele. În rest sărăcie lucie și pustiu. Casele de chirpici și piatră stau să cadă. Ici, colo parabolice arată că un dram de civilizație a ajuns și în deșertul ăsta prăfos. Doar atât, nu tu șosea, nu tu apă curentă, canalizare nici vorbă, nu dispensar și o casă prăpădită cu vreo 4 camere pe care scrie Școală. 

Uimiți încă, nu apucăm să fotografiem nimic. Suntem mulțumiți că noi am fost privilegiați de soartă și avem acces la avantajele lumii civilizate.
Fără să ne dăm seama, cam în 3 minute ieșim din sat spre Hațeg. Pe drum peisaje de o sălbăticie ieșită din comun. Grote săpate de ape în dealurile calcaroase pe lângă care trecem, câteva foste stații de extracție și prelucrare calcar (cel puțin așa par de departe) și...ajungem în sat. Oaaaau... e doar pe o parte a drumului...cam 5 case și niște acareturi. Oameni văd doar pe lângă una dintre ele unde era și o Dacie 1310. După un minut am ieșit și din el. Intrăm pe un drum în pantă între două dealuri care închid orizontul. 

E doar o părere, după 50 de metri ajungem din nou pe cîmpia vălurită binecunoscută, cu drumul alb de pietriș calcaros.
Nervoasă de durata mare a deplasării de la Adamclisi până aici, soția mea scapă o înjurătură la adresa finului la care lăsasem GPS-ul și care n-a reușit să ajungă cu el înapoi până când am plecat noi la mare (oprit cu treburi” la București) și spune cu năduf: dar de ce naiba au mai pus ăștia pietroaiele pe drum, că o să ne rupem mașina de la ele, nu puteau să lase pământul gol? Nu zic nimic și sper să nu am motiv mai târziu să-i spun: Uite d`aia!!!
Undeva acolo sus cineva ascultă rugămințile oamenilor și le satisface cu un simț al umorului foarte smucit.
Drumul de pietriș se termină și, după o altă exploatare de calcar părăsită, apare un spendid drum de pământ, pe malul unui canal artificial, puțin cam plin de stuf și papură.
Aici încep să mă sperii, dar drumul pare bun. GPS-ul telefonului nu mai găsește nici poziție, nici drum, nimic. Mă liniștesc că văd 2 liniuțe de semnal.


-       Dacă se strică mașina pe aici, nici platforma nu vine să ne ridice, zice soția mea, înțelegând care e treaba cu drumurile de pietriș vs. drumurile de pământ fără să-i mai spun.
Mergem încet...praful se ridică...în urma noastră nu se mai vede nimic. Drumul se schimbă, apar șleaurile, încep să mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să ne întoarcem 20 km.
Pe bancheta din spate se trezește fetița: Tati, am ajuns la București? – Dormi tati, lasă-ne acum.
Și consoarta a tăcut, privește cu ochii mari la drum, uitând să facă poze, e siderată și a apucat-o brusc frica.  Și eu mă gândesc la cum ar fi să petreci o noapte pe aici.
Mă consolez cu gândul că mai mult de 4 km. până la șosea n-au cum să fie. Dacă ne ajută și drumul ajungem și la șosea. Nu ne ajută. Șleaurile se îndesesc, mașina fiind joasă șterge de vreo două ori cu scutul vărful coamei formate între urmele de roți. Schimb tactica, urc mașina pe coamă cu o roată și pe marginea abruptă a drumului dinspre deal cu altă roată. Tactica dă roade, dar pe alocuri reușesc să mă mențin pe trasă doar cu roțile virate spre deal, în echilibru instabil. Din nou ajungem pe drum plan, pe lângă canal. Iarba nu prea a lăsat să se formeze șleauri. Mă înșel din nou. Un gropan de toată frumusețea apre în drum. Dau în spate și o iau pe niște urme lăsate în iarbă de câteva alte mașini. E mai bine, trec de groapă, ajung la alta. Deja știu...urmele alternative mă conduc.
Uraaaaa!!! Uite oameni. Pe marginea canalului, din loc în loc, pescari cu ochii mari îndreptați spre noi evaluează atât sănătatea noastră mintală cât și garda la sol a mașinii. Niciuna nu corespunde. Ei ai ARO, SUV-uri sau Logan...rar o mașină de oraș, modele cu gardă la sol mare. După încă vreun km. drumul se desparte pe un fel de coastă, respectiv o cărare prin păpuriș. Cobor din mașină și mă îndrept spre pescari.  Întreb cât mai e până la Rasova. Mă liniștesc: cam 500 metri pe lângă un deal. Întreb din nou pe care drum, cel de pe coastă arăta prea înclinat. Ba da...era chiar ăla. Încerc din nou: dar celălalt drum prin păpuriș unde duce? – Nu știm că n-am venit pe el. Mulțumesc și mă urc în mașina devenită brusc din neagră gri cu pete. Îmi fac curaj, urc pe costișă cu mașina înclinată în lateral destul de mult. Soția a amuțit de tot în dreapta. După 50 metri coasta se sfârșește iar drumul se unește cu altul venind din păpuriș. Exact drumul evitat de noi. Nu-i nimic...am scăpat. După alte sute de metri ajungem la drumul județean, pe care urcăm spre Cernavodă doar după ce, timp de 10 minute, scutur praful gros de 1 cm de pe întreaga parte din spate a mașinii.
-    Gata, am intrat în civilizație: se înbărbătează pasagerul din dreapta și începe: dar tu chiar ai de gând ca în fiecare vacanță să ne duci pe câte un drum cu peripeții? - Euuu, dar ce nu ți-a plăcut? –Hmm, data viitoare fac eu traseul!!! –Mai vedem, am deja ceva în minte.....
Dar asta într-o vacanță viitoare.
Despre vacanțe trecute voi mai povesti în postările următoare, asta dacă vi se pare util sau măcar interesant.
P.S. Atunci am ajuns în București la 18.00, deci n-am întârziat decât vreo 2 ore pe coclauri. Se putea și mai rău.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Început de drum


"A beginning is the time for taking the most
delicate care that the balances are correct."
Frank Herbert - "Dune" - 1965

Clipă cu clipă, minut cu minut, mintea mea se debarasează de unele detalii ale aventurilor, drumețiilor, locurilor și momentelor în care am fost prezent, trăiri sufletești pe care nu le-aș vrea abandonate, conștient fiind că, fără să fac ceva acum cât încă mai pot, nici amintirile celor care vor urma nu vor avea o soartă mai bună.  
Hotărât să-i fac în ciudă minții mele uituce și ajutat de foarte multe fotografii ale locurilor pe unde am trecut dar și de consultantul meu în materie de cronologie - soția mea - am început să încropesc acest un fel de jurnal de călătorie și, într-o oarecare măsură, ghid pentru cei care ar vrea să ne calce pe urme.
De fapt, acesta este principalul motiv pentru care am ales să public aceste gânduri, considerând amintirile noastre au măcar o mică utilitate și pentru alți turiști, în special pentru a evita greșelile făcute de noi sau alte "capcane".

Ceea ce trebuie să știți despre mine - deocamdată - este că până în prezent am ales să călătoresc doar în țară, considerând că avem atât de multe locuri frumoase de văzut aici încât nu merită încă să plec pe alte plaiuri, nu că în alte țări nu aș avea cu ce să-mi bucur ochii, dar toate la timpul lor.

Așa că, începând cu postările următoare, într-o ordine aleatoare (exact așa cum îmi vin în minte), vă voi povesti impresii de pe drumurile României și locurile pe care le-am vizitat.